În afara filologilor sau iubitorilor de carte veche, puţini români ştiu astăzi cum s-a născut scrisul românesc şi care au fost eforturile depuse pentru aceasta. Între istorici ai limbii au fost multe dispute privind începuturile scrierii româneşti, căci primul document care s-a păstrat până astăzi este Scrisoarea lui Neacşu ot Drăgopole către Hanăş Benkner ot Braşov, datată 1521. Pentru că limba acestui document este dezvoltată şi coerentă, toţi cercetătorii au presupus că exista deja o practică a limbii scrise private sau oficiale, care a putut forma anumite expresii şi chiar o tradiţie a scriiturii. În secolul al XVI-lea întâlnim multe documente şi cărţi în limba română, care vor urma scrisorii boierului Neacşu.
Dacă în Europa occidentală a secolelor XV- XVI în documente oficiale şi private se foloseau în paralel limba poporului şi latina de cancelarie, în Țările Române lucrurile au fost diferite, căci marea slavă în care se aflau a impus limba slavonă atât ca limbă de cancelarie, cât şi ca limbă a scrisorilor private. Posibilele documente în limba română anterioare secolului al XVI-lea au fost atât de sporadice încât nu au supravieţuit timpului. În afara Psaltirii Şcheiene pe care I. Bianu o plasa la sfârşitul secolului al XV-lea, singurul document despre care s-a afirmat cu argumente (de către prof. D. Şerbu) că ar fi anterior acestei perioade este Legenda Sfintei Duminici din cadrul Manuscrisului de la Ieud, legenda ce poartă ca văleat anul 6900 (1391-1392). Autenticitatea acestei datări este însă negată de mulți paleografi. În vremea în care DaVinci îşi redacta mini-tratatele de ştiinţă în Italia, în Țările Române abia apăreau primele tipare slavone.
Tipărituri slavone au fost realizate la început de secol XVI sub conducerea unui călugăr Macarie, urmat de Dimitrie Liubavici, la Târgovişte. Ceea ce Martin Luther a reprezentat pentru lumea europeană apuseană, Diaconul Coresi reprezintă pentru spaţiul românesc. La scurt timp după traducerea Bibliei din latină în germană sub impulsul reformei religioase a lui Luther, cetatea Braşovului va deveni centrul de unde vor apărea masiv traducerile noastre religioase. Pe tiparul Reformei s-au început primele traduceri româneşti şi în Țările Române.
Diaconul Coresi este un personaj puţin cunoscut, de viaţa căruia ne-am putut apropia mai serios doar prin cercetările lui Nicolae Cartojan, care a adunat şi studiat minuţios documentele epocii, restituindu-ne imaginea nemitizată a cărturarului. Coresi a fost un meşteşugar dedicat muncii sale tipografice, noi în Țările Române la prima jumătate a secolului al XVI-lea. Chemat din Târgovişte în cetatea Braşovului de către primarul oraşului, Hans Benkner, Coresi se apucă de tipărirea Catehismului (1960), urmat de un Tetraevanghelier. Ion Gheţie semnalează tipărirea cărţilor de început sub impulsul şi comenzile lutherane şi calvine urmând ca, în a doua parte a activităţii lui Coresi, să se observe o strădanie de a traduce cărţile ortodoxe spre uzul bisericilor ortodoxe din Țările Române. Ştim că reforma lutherană a adus în întreaga Europă un curent masiv de traduceri în limbile popoarelor, care
au avut un sens important pentru stabilirea unei limbi literare de referinţă. Limba tipăriturilor coresiene a stat la baza formării limbii literare româneşti, căci Octoihul, Tetraevanghelierul, Apostolul, ş.a. au ajuns în scurt timp din tiparniţa Diaconului în toate colţurile Țărilor Române, în pofida faptului că unele erau protestante, deci neortodoxe. Serviciul adus de Diaconul Coresi culturii româneşti este inestimabil, căci, în vremea slavizării şi haosului produs de migratorii care treptat au supus întreaga zonă balcanică, limbile populare riscau să se piardă. Prin stabilirea limbii literare din traducerile sale, Coresi a oferit – fără să ştie, o referinţă în formarea limbii române.
Puţini dintre noi ştim cum se tipărea o carte în vremea Diaconului Coresi. Astăzi avem imprimante pe birou şi din această uşurinţă a obişnuinţei nu ne putem imagina de ce era nevoie de mulţi ani pentru a tipări o singură carte, în urmă cu 500 de ani. Ceea ce nu cunoaştem astăzi este că fiecare pagină a unei cărţi era sculptată manual, într-o placă de lemn. Fiecare pagină reprezenta o sculptură. Iar pentru o carte care avea între 300 şi 500 de pagini era nevoie de 300-500 de sculpturi de o calitate fină şi cu litere clare şi frumoase, realizate în oglindă, pentru a fi tipărite în mod corect. Fiecare pagină era imprimată separat cu ajutorul matriţei de lemn, fiind apoi împăturite, legate şi încleiate în coperte de lemn îmbrăcat în piele sau metal. O muncă cu adevărat minuţioasă şi dificilă a adus la apariţia primelor tipărituri româneşti. Doar mai târziu au apărut literele metalice care se foloseau de mai multe ori, pentru a uşura manopera. Tiparniţa lui Coresi realiza inițial manual, pentru fiecare pagină a fiecărei cărţi, o sculptură – matriţă.
Cărţile Diaconului Coresi au avut o largă răspândire teritorială, căci au pornit spre întreaga Europă şi spre marginile răsăritene şi mediteraneene ale spaţiului balcanic. Trecerea treptată a lui Coresi către ortodoxie şi carte ortodoxă a constituit un mare serviciu adus culturii române şi formării limbii române, pe care abia deceniile următoare îl vor realiza la justa valoare. Tradiţia traducerilor religioase coresiene a format limba română veche, pentru a putea mai târziu să devină limbă literară de cronică în scrierile lui Grigore Ureche, Miron Costin sau Ion Neculce. 
La câteva secole după impulsul dat de Diaconul Coresi, Dosoftei traduce în versuri Psaltirea, iar Costin începe Viiaţa lumii, un poem de tip eclesiastic. Ca în orice domeniu, trebuie ca cineva să facă un sacrificiu de început pentru ca lucrurile să fie puse în mişcare, pentru a instaura obişnuinţe noi. Diaconul Coresi a făcut un serviciu mare limbii române, iar munca uriaşă pe care a depus-o în acest sens poate fi înţeleasă doar prin ochii noştri care, având o perspectivă mai largă astăzi, putem restitui cărturarului rolul pe care l-a avut pentru cultura românească, aşa cum Luther este apreciat just de cultura occidentală în prezent.
Tiparul coresian poate fi vizitat astăzi alături de o parte din cărţile publicate de acesta la Muzeul Prima Şcoala românească, din Şcheii Braşovului. Să sperăm că ne vom trezi şi noi într-o fericită zi în care vom avea un muzeu Coresi, căci Europa are mai multe muzee Martin Luther.
Articol de Prof. Dr. Sebastian Stănculescu
Toate materialele sunt proprietatea noastră exclusivă, fiind protejate de legile dreptului de autor, confidențialitate și protecția datelor Legea nr. 8/1996 (republicată); Directiva CE 24/2006 și Legea nr. 363/2018.